Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului, celebrată astăzi, este un excelent prilej pentru a atrage atenția asupra necesității unor modificări legislative, având în vedere lacunele existente îndeosebi în garantarea unui viitor optimist copiilor care suferă de afecțiuni ale spectrului autist.
În momentul de față, vocile publice din domeniul autismului militează doar pentru asigurarea condițiilor care țin de timpul prezent, referitoare cu preponderență la decontarea terapiilor și realizarea incluziunii în sistemul de învățământ. Într-adevăr, copiii sunt angrenați în terapii, sunt acceptați social, însă trebuie să rămânem concentrați pe diferențele neurologice, deoarece asta înseamnă autismul, care, de multe ori, este la pachet cu alte comorbidități.
În autism, profesioniștii recunosc că nu există recuperare 100%. Nici nu s-ar putea întâmpla așa ceva, din moment ce creierul reacționează în mod diferit, iar procentul celor care vor fi relativ funcționali la maturitate va fi destul de redus.
Problemele comportamentele vor constitui însă un real pericol social la vârsta adultă, cu atât mai mult cu cât părinții nu vor mai avea posibilitățile fizice sau financiare de a le face față. Această situație o putem vedea inclusiv în prezent, când copiii beneficiază de la vârste mici de tot ceea ce este necesar, dar comportamentele sunt fie spre episoade de agresivitate (irelevant cât de dese sunt, este suficient un singur moment de furie în care se poate produce o tragedie), fie ei sunt cei agresați.
Realitatea indică faptul că în ultimii zece ani aproape s-a triplat numărul copiilor cu autism în România. Atât centrele de terapie gratuită, cât şi terapeuţii, inclusiv cei privaţi, nu fac faţă numărului mare de copii care suferă de această afecţiune.
Cea mai stringentă problemă a părinţilor acestor copii diagnosticaţi cu autism este lipsa locurilor de tratament. Puține dintre centrele specializate existente în prezent în țară dispun de specialişti cu bună pregătire în spectrul autism. În aceste condiţii, părinţii sunt trimişi de la un centru la altul, deoarece locurile sunt insuficiente, iar evoluţia afecţiunii se poate înrăutăţi până când se eliberează vreun loc.
Consider, în consecință, că Ministerul Sănătăţii are o datorie de onoare de a sprijini eforturile părinţilor copiilor bolnavi de aceste afecţiuni rare, deoarece orice acţiune derulată în perioada incipientă va putea avea drept consecinţă ameliorarea stării de sănătate a micuţilor.
Ca atare, România are nevoie de înființarea unor centre specializate de îngrijire permanentă, care pot fi susținute financiar din indemnizațiile/pensiile de handicap, donații, fonduri europene, în care copiii autiști să poată primi îngrijirile necesare (diverse forme de terapie), dar care să poată derula și activități ocupaționale, aducătoare de venituri. Avem specialiști foarte bine pregătiți, care pot susține aceste centre, psihologi, medici psihiatri, personal din asistența socială, totodată părinți care s-au ocupat de auto-dezvoltare și pot asigura resursa umană necesară.
Pe de altă parte, se impune creșterea gradului de educare a societății în raport cu autismul. România oferă acum un cadru destul de bun pentru acești copii, însă mulți decidenți omit (voit sau nu), să vorbească despre situația pe termen lung, prin prisma unor interese particulare.
Nu în ultimul rând, trebuie să ținem seama de condiția neurologică a adulților autiști, care nu dispun de o marjă prea mare de independență și trebuie să fim pregătiți pentru a le asigura calitatea vieții lor viitoare.
Deputat PNL Cluj,
CRISTINA BURCIU
