Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Ştim, desigur, ca pe 24 februarie e Dragobetele, varianta neaoşă a Zilei Indrăgostiţilor şi mai ştim că românul, cu al lui haz intraductibil şi înţepător, mai mereu ironic, se grăbeste să-i dea peste nas Sfântului Valentin, nu să i se conformeze ca toată suflarea de-ndrăgostit de pe mapamond.
Însă Dragobetele e cu totul altceva: o sărbătoare transmisă pe filiera dacică, fără niciun strop de artificial, ba chiar de o autenticitate rară la noi, prin petrecere şi patimă.
Dragobetele, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. I se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară şi era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia română, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă.
În această zi, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: "Dragobetele sărută fetele".
Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participă la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajuta pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.
Obiceiurile de Dragobete, zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toti tinerii, au fost în bună parte uitate, păstrându-se doar în amintirea bătrânilor. Dragobetele autohton riscă să fie dat cu desăvârşire uitării, el fiind înlocuit de acel Sfânt Valentin ce nu are legatură cu spiritualitatea românească.
Recomand tinerilor români în special, să uite de Valentine's Day, să se aplece mai mult asupra tradiţiilor şi sărbătorilor noastre strămoşeşti şi, măcar pentru o zi, să încerce să iubească româneşte!
Vă mulţumesc,
Deputat PC de Turda,
Mircea-Vicentiu IRIMIE
