Trezirea

Este un fapt cât se poate de firesc că oamenii pot să hotărască pentru ei înşişi, pot să îşi hotărască propriul destin, să ia deciziile care ei consideră că sunt bune pentru ei.

Dar oare se întâmplă aşa?

Se întâmplă în anumite limite al căror rost este să taxeze ceea ce am putea numi, la modul general, devieri.

Apoi mai este un aspect pe care unii par să îl uite, alţii par să îl ignore în timp ce unii se folosesc de el: reprezentativitatea comunităţii. Aici, la fel, depinde de care parte a problemei te afli.

Reprezentativitatea apare ca o necesitate pentru că, de exemplu, nu toţi oamenii pot să fie conducători. Atunci ei îşi aleg conducătorii care să-i reprezinte şi care să ia decizii în numele lor şi pentru ei. Iar "petru ei" trebuie neapărat să însemne "pentru ei cetăţenii" şi nu "pentru ei conducătorii".

Sunt acei conducători reprezentativi sau nu? Servesc ei intereselor celor care i-au ales, sau nu? Dacă nu, mai sunt ei, conducătorii, reprezentativi? Aproape că ne învârtim în cerc...

Dacă cetăţenii, în mod democratic - că tot ne place democraţia - îşi aleg conducătorii, înseamnă că îi împuternicesc pe aceştia să facă şi să dreagă, doar că, din păcate, "a împuternici" s-a metamorfozat, în mintea conducătorilor, în "putere" şi ei doar atât au reţinut: că au putere. Şi cel puţin două lucruri sunt grave într-un astfel de context: că ei, conducătorii, chiar cred că cetăţenii îi cred că au putere dar mai ales că unii cetăţeni chiar cred că ei, conducătorii, au putere.

Pentru unii cetăţeni apare ca o stupefacţie faptul că liderii aleşi nu au niciun fel de putere. Nu au niciun fel de putere în afară de cea cu care îi învestesc cetăţenii. Şi - surpriză! - cetăţenii le pot lua oricând acea putere. Dar oare mai ştiu cetăţenii acest lucru?

Par să îl ştie dar doar pe jumătate: mersul la vot.

Dar nu e aşa!

Nu trebuie ca cetăţenii să rabde întregile perioade dintre ciclurile electorale! Orice lider ales poate fi schimbat oricând dacă el nu mai reprezintă interesele cetăţenilor care l-au ales: de aceea există referendumul! Dar oare poporul ştie asta? Şi dacă ştie face demersuri să uzeze de acest instrument?

Din nefericire pentru popor, însă, liderii investesc foarte mult în crearea de imagine pozitivă, cu orice preţ, pentru ca să pară pozitivi în ochii poporului şi pentru a perpetua acea stare care În mintea lor denumesc putere, asta chiar şi atunci când nu mai sunt adecvaţi, chiar şi atunci când nu mai sunt reprezentativi, chiar şi atunci când nu mai sunt doriţi. Ca într-un fel de alienare perenă, ei consideră că sunt iubiţi, că sunt doriţi, că ei ştiu cel mai bine ce e bine pentru cei care i-au înscăunat, că, acolo sus fiind, nu mai pot ajunge jos. Şi, din nefericire pentru popor, în popor sunt unii atât de slabi încât chiar cred lucrul ăsta, renunţând asfel la propria raţiune şi luând pe nemestecate ce li se spune, melasa cu care sunt îndoctrinaţi.

Iar aici nu trebuie negat rolul de sofişti al unora dintre cei care propagă, de fapt, imaginea unui produs care nu se mai ridică la ceea ce vrea să spună imaginea despre el, care propagă, aşadar, imagini false. Dar, viceversa, să nu uităm că lama poate avea două tăişuri, al doilea fiind propagarea de imagini denigratoare la adresa cuiva strict cu scopul murdăririi unui adevăr în virtutea unor scopuri josnice. V-aţi prins, nu? Denigrarea e invocată de oamenii puterii atunci când despre ei se spun adevăruri care nu concură cu propria lor imagine despre sine sau, mai concret, cu imaginea pozitiv ireală pe care vor ei să o propage de fapt. Un joc pe care liderii aleşi îl vor jucat permanent în favoarea lor...

E adevărat, fiecare lider îşi poate avea adepţii lui proprii şi personali, care îl susţin necondiţionat. N-avem ce face, asta este! Dar mai este ceva...

Printre cei care susţin necondiţionat un lider - mai ales un lider care îşi pierde din popularitate pentru că a înşelat electoratul care l-a învestit cu putere - mai există cel puţin două categorii de susţinători: proştii şi profitorii (în această a doua categorie includem şi lingăii, ca ei să nu se simtă discriminaţi, dar îi vom numi, la un loc, profitori).

Cu proştii e simplu: cât de prost trebuie să fii ca să mai susţii sincer un lider care s-a întors împotriva celor care l-au ales, împotriva ta?

Cu profitorii e mai complicat! Şi sunt mulţi!

Un profitor e cel care s-a înscris în partidul liderului fie pentru că liderul i-a făcut rost de un loc de muncă, fie locul de muncă e răsplata pentru profitorul care s-a înscris în partidul liderului.

Tot profitor e cel care, pentru a-şi păstra un loc de muncă, susţine liderul nepopular, la fel cum profitor e cel care şi-a vândut sufletul şi personalitatea liderului numai pentru a avea şi membrii familiei sale un loc de muncă.

Şi profitor este şi cel care susţine un lider pentru că visează la mai mult: funcţii înalte, de decizie - evident, bine plătite şi astea - la fel cum profitor este şi acela care vizează şi mai mult: relaţii de afaceri, pe bani grei, relaţii pe care profitorul e convins că liderul le-ar putea mijloci.

Însă o categorie de profitori de speţă mai joasă sunt alţii. Să presupunem că într-un oraş, într-o comună, este un om de afaceri potent financiar şi care, pe cale de consecinţă, are afaceri în care are angrenaţi mulţi angajaţi şi, pentru a se face preş la picioarele liderului în ideea unor favoruri viitoare, afaceristul începe să îşi ameninţe angajaţii condiţionându-le viitoarele locuri de muncă de votul - care oricum e secret, la naiba! (sau aşa se ştie) - în favoarea liderului de la care afaceristul aşteaptă favoruri.

Evident, noi discutăm teoretic aici, însă, cel mai probabil aceste lucruri sunt şi puse în practică pentru că, altfel, nu se explică anumite anomalii. Şi e imposibil să nu fi auzit de asemenea practici dacă nu, mai grav, aţi fost victimele a astfel de practici.

De asemenea, observaţi că am enumerat doar cazurile în care sunt implicate câştiguri materiale şi am făcut-o cu un anumit scop!

Vrând nevrând, individul uman este cu gândul la înavuţire, înavuţire care devine un motor al propriilor sale acţiuni chiar şi atunci când acestea sunt, la rândul lor, anomalii. Însă când vorbim de locuri de muncă, mai degrabă de frica de a nu pierde un loc de muncă, atunci lucrurile se schimbă. Cât de abject, ca lider, ca om, poţi să fii încât să îţi hrăneşti setea de putere/înavuţire ameninţând pe cineva cu pierderea unui loc de muncă?

Iar faptul că astfel de lucruri se întâmplă relevă o problemă reală: nivelul de trai al populaţiei, omul adus la dezumanizare şi determinat, ca pentru o pâine, să facă anumite lucruri pe care altfel nu le-ar face.

Acesta este adevăratul cancer care distorsionează adevărul unei lumi care altfel ar putea fi normală. Până când această tumoră nu e extirpată din societate, societatea va fi una bolnavă, iar liderii nepopulari vor juca în continuare tontoroiul pe mormântul poporului.

Când se va trezi poporul că el deţine puterea adevărată şi nu cei care îl reprezintă vremelnic? Când îşi va spune poporul cuvântul arătând că vede minciuna, că nu o mai suportă şi că o taxează? Când se vor dărâma statuile false clădite pe speranţele înăbuşite ale unor cetăţeni care tot timpul au preferat să stea cu capul plecat pentru ca numai mai rău să nu fie?

Când?...