Vizita lui Dan Diaconescu în zona Turda – Câmpia Turzii pentru a susţine candidaţii acelui partid după care pare să-şi fi luat numele însuşi Dan Diaconescu a fost intens aşteptată de către un public doritor de închinare.
Adunaţi de cu după-amiază în Parcul Teilor din Turda, sute de poporeni aşteptau o felie de mântuire care întârzia să apară. Când „şpicherul” care făcea pe maestrul de ceremonii (ciudat, având în vedere că însuşi „şpicherul” se erija în maestrul de ceremonii, ceea ce revenea la a spune că făcea pe însuşi sinele său) anunţa că Dan Diaconescu mai are puţin şi vine, publicul exulta în urale. Când „şpicherul” spunea că „va sta de vorbă cu toată lumea şi puteţi să-l atingeţi”, delirul era mic copil pe lângă rumoarea ce străbătea ca un tsunami valul de aşteptători de profesie.
Când, într-adevăr, a venit, brusc aveai impresia că mulţimea îl confundă: se întindea la el să-l atingă precum la sfintele moaşte. Firav şi aproape îmbrâncit de dorinţa celorlalţi de a atinge un chip cioplit, Dan Diaconescu a străbătut mulţimea de poporeni aproape crispat ca nu cumva statura sa firavă să se răsfire sub valul de pupăciuni gata de salivat pe obrazul micului mucenic sosit în direct.
Ajuns pe „scena” din parc, a fost nevoie să se cocoaţe pe un scaun pentru a putea arunca vălul unei schimbări promise peste publicul otevist din Turda. A început să amintească de „amantele” sale, cele cu care „se culcă” în fiecare noapte, fiecare de câte o parte a ecranului televizorului – cele care, probabil, stăteau şi cu sufletul la gură să afle dacă Cioacă şi-a făcut nevoile între Rucăr şi Bran şi, eventual, dacă şi le-o fi făcut, doreau să afle dacă s-a şi şters. În rest, numai despre ciocoi!...
Scandându-i-se numele, sfântul cu nume de partid s-a retras în glorie într-o maşină de teren pentru a-şi continua evanghelizarea şi în alte zone.
La Câmpia Turzii, sala de spectacole a Casei de Cultură „Ionel Floaşiu” era plină când părintele spiritual al Elodiei şi-a făcut intrarea.
El, pe scenă. În faţa scenei, fulare violet agăţate de gâturile unor intelectuali modeşti gata să-i pupe mâinile omului uscăţiv ce înşira încontinuu fraze despre megaciocoii care vor intra în puşcărie la Gherla şi Aiud. Femei de vârsta a treia, parcă ieşite în pensie direct din şomaj, îl priveau în sus, spre scenă. El era cel căruia i se dedicau atunci când nu făceau cipcă şi pe el îl urmăreau noapte de noapte, ascultându-l cum le promite verzi şi uscate.
Cu mânile împreunate a rugăciune şi cu ochii gata să izbunească în lacrimi când trupul fremăta de emoţia apropierii de el, gospodinele prin excelenţă îşi vedeau idolul în carne şi oase şi mai că s-ar fi închinat la el dacă asta nu însemna cumva să se lase prea în jos şi să-l piardă din vedere.
Adunaţi în sală de posibilitatea de-a-l vedea pe cel care le ţinea de urât disponibilizaţilor noapte de noapte, de a-l vedea pe cel care promitea o îmbogăţire peste noapte a tuturor românilor, adulatorii nu se mai săturau să se minuneze că au trăit clipa în care să respire acelaşi aer cu Dan Diaconescu. Chiar, din când în când, dacă erai atent, puteai auzi câte un „Vai, domnul Dan!...” spus cu acelaşi oftat care aducea cu umbra orgasmelor de altădată.
Cristos a murit degeaba pe cruce şi dumnezeii puteau putrezi în cerurile lor, pentru că acum nimic nu mai conta: oteviştii de profesie şi credulii prin excelenţă îl aveau în faţă pe el, opulentul care se hrănea cu speranţele şi nevoile celor mulţi, care-şi trăgea seva din simplitatea unor cetăţeni gata să îşi pună la bătaie capacitatea de a fi în virtutea unui scop minuscul, dar pe care, simplu, ei îl văd măreţ. Pentru ei, el era mântuitorul din telecomandă, el era mesia de dincolo de sticlă, care acum păşise dincoace.
Aleluia, mulţime!...
