De Moş Nicolae?

Sunt probleme mari... tulpina africană, criza sanitară, criza economică, energetică, politică... și celelalte crize care amenință lumea.

Poate că moșul nu e vaccinat, nu are certificat verde sau un test PCR valabil... și poate că nu mai e potrivit să îi spunem „moș” ... poate că ne va recomanda Uniunea Europeană să îl numim „tovarășul vârstnic numărul 1 al lui Gerilă”.

În sfârșit... precum zicea Eminescu „bucuroși le-om duce toate”; partea cu „bucuria” e discutabilă.

Trec peste aceste amănunte și am să vă povestesc o întâmplare de pe vremea în care „lumea era lume”.

CEA DINTÂI DURERE
(fragmente; „Amintiri din tinerețe” Editura Ecou Transilvan, 2021)

Povestea s-a petrecut demult... tare demult. Era în decembrie 1961, în ajun de Moş Nicolae.

De mult îmi lustruisem ghetuţele şi le aşezasem pe pragul uşii, alături de nuielușa Moşului. Aşteptam să treacă noaptea, să vină zorii, să mă bucur de cadouri.

Dar nu numai Moşul Nicolae era pricina bucuriei mele, ci şi întoarcerea tatei de la Bucureşti.

Frământat de nenumărate presupuneri, am adormit într-un târziu, fără a izbuti să-l surprind pe Moş Nicolae – precum îmi promisesem – în momentul în care îmi pusese darurile lângă ghetuţe.

În zori, când am deschis ochii, prima întrebare a fost: „A venit tata?!” Apoi l-am văzut şezând la masă:

„Mi-ai adus ceva?”

„Eu ţi-am adus! Dar tu ştii vreo poezie?”

Pe vremea aceea, se obişnuia ca adulţii să pună – de regulă –, două întrebări celor mici. Prima suna cam aşa: „Ia spune, ce vrei să te faci când vei fi mare?”, iar cea de a doua – cu referire la „bagajul cultural” –, avea următorul conţinut: „Ai învăţat vreo poezie?” După ce copilul răspundea la întrebări, era invitat să recite poezia pe care o avea în „repertoriu”.

Ca orice adult, şi tata a procedat la fel, trecând însă peste prima întrebare convenţională.

„Sigur că ştiu!” - am strigat plin de uimire, cu ochii cât farurile de camion –, când am văzut că pe tăblia mesei tata aşază o „Pobeda” mare, roşie, cu motor cu volant şi nespus de frumoasă.

„Păi, atunci spune!”

Am tras aer în piept şi am început să turui:

„Tata meu cătană-a fost
Cu şapică de rogoz
Şi c-o puşcă de răchită
Puşcă-un bruj de mămăligă”

„Atât?” - a întrebat tata.

„Nu, nu! Mai ştiu!” - am strigat eu speriat de posibila dispariţie a maşinuţei şi am continuat:
„E bolnavă rău broscuţa!
Umblă-n cârje sărăcuţa.
Dar la vara care vine
Are să se facă bine,
Că merge la Techirghiol
Şi face băi cu nămol”.

Între timp, se aşezase şi mama la masă, iar eu - ca să impresionez şi mai mult asistenţa şi să o epatez cu producţiile mele literare –, am trecut la „piesa de rezistenţă” care vorbea despre un conflict casnic, izbucnit dintr-o eroare culinară:

„Merge moşul pe şosea
Cu doi pui de turturea.
«Dă-mi-i mie, moşule!»
«Nu ţi-i dau, mucosule!
Că-i duc la băbuţa mea
Ca să facă tocăniţă!»
Tocăniţa n-a fost bună!
Dă-i la babă peste mână!”

Am sfârşit poezia într-un final apoteotic menit a glorifica atitudinea fermă şi curajul moşneagului. Astfel, mi-am lovit mâna stângă cu cea dreaptă, sugerând, prin mimică, gestul categoric al moşului care o sancţiona pe băbuţa lui pentru nepriceperea de care dăduse dovadă în gătirea puilor de turturea.

Ei, în momentul acela s-a produs „tragedia”: amploarea mimicii a fost atât de mare încât am atins Pobeda care stătea în aşteptare pe colţul mesei, trimiţând-o de-a berbeleacul, direct sub pat. În urma impactului, motorul cel nou, cu volant, s-a defectat, maşinuţa pierzându-şi autonomia de mişcare.

O adâncă tristeţe a pus stăpânire pe mine. Îmi simţeam sufletul frânt de durere – de cea dintâi durere –, încât numai darurile de Crăciun au fost în stare să-l tămăduiască într-o anumită măsură.

Chiar şi astăzi, după mai bine de o jumătate de veac de la acea întâmplare, mă încearcă nostalgia, la amintirea minunatei mele maşinuţe cu motor, cu volant.