Sufletele

Acestea au fost, în sumar, elementele constitutive ale unei seri care s-a dorit altfel, care s-a dorit afară din rutina zilnică, din indiferenţa sau chiar răutatea zilnică, la o parte de insensibilitatea care apasă din ce în ce mai mult, parcă, nişte suflete care nu mai au timp nici pentru ele însele.

Cu asta am şi putea încheia acest text pentru că am spus cam tot ce se putea spune despre o seară dedicată copiilor şi tinerilor cu dizabilităţi.

Însă nu putem încheia fără a vă atrage măcar atenţia că micuţii pentru care s-a organizat spectacolul caritabil de la Câmpia Turzii nu au nicio vină că ei sunt aşa, cu dizabilităţi, la fel cum nicio vină nu au nici părinţii că dealurile, se spune, nu au putut suporta povara greutăţilor iar atunci Dumnezeu ar fi pus această povară pe umerii oamenilor, care aveau puterea să le ducă.

Nu am putea încheia fără să prindem măcar o sclipire de emoţie şi bucuria reuşitei din ochii Cristinei care, din scaunul cu rotile, a reuşit să înceapă şi să ducă până la capăt o poezie în aplauzele publicului prezent, la fel cum nu putem trece peste evoluţia spectaculoasă a lui Mario (dacă bine am reţinut numele, dacă nu ne cerem scuze) care, dacă în urmă cu şase luni nu putea vorbi deloc, aproape că nu putea scoate un sunet, acum, iată, a spus, pe limba lui şi aşa cum a simţit el că trebuie să o facă, o poezie. Şi chiar dacă pentru cei pentru care limbajul articulat este considerat un dat intrinsec al vieţii de om, poate ar trebui să staţi o clipă să vă gândiţi că pentru Mario fiecare sunet rostit în plus a însemnat depăşirea unei bariere, depăşirea de sine, cumul de eforturi, unul după altul, care pentru el s-a concretizat în momentul în care a putut să stea cu un microfon în mână şi să îl şi utilizeze.

Normal, nu avem cum să încheiem fără a vă spune că sala restaurantului Moara cu Noroc din Câmpia Turzii a fost plină de acel tip de oameni care, dincolo de spectacolul în sine, au simţit să fie aproape de acei micuţi şi tineri cu care soarta nu pare să fi fost darnică, dar cărora totuşi, ca o urmă de oarecare reparaţie, soarta le-a adus aproape nişte oameni care nu pot sta indiferenţi la neajunsurile care se nasc din dizabilităţile copiilor şi tinerilor şi fac câte ceva, cât şi cum pot, să compenseze ceea ce natura pare să fi uitat să plămădească în totalitate.

Nu avem cum să încheiem înainte de a încerca să aducem în atenţie măcar o fărâmă din atmosfera pozitivă din timpul spectacolului de sâmbătă, aşa cum nu putem încheia fără a vă invita să închideţi pentru o clipă ochii şi să vă imaginaţi un copil - mai mare sau mai mic - cu una sau mai multe dizabilităţi. Încercaţi să vi-l închipuiţi privat de anumite simţuri sau, mai degrabă, privat de capacitatea de a decoda tumultul de stimuli cu care întreaga sa fiinţă este învăluită, să vă închipuiţi că percepe o parte, doar o parte din aceşti stimuli. Şi încercaţi să vă închipuiţi cum prin canalele sale receptoare funcţionale se umple de energie pozitivă.

Dacă un individ normal reacţionează la stimulii din jur într-o manieră perceptibilă de alţi indivizi - organismul îl ajută să râdă la o poantă bună, de exemplu - închipuiţi-vă că o persoană cu dizabilităţi probabil nu poate să danseze pe nişte acorduri muzicale plăcute pe care le aude, dar bucuria se poate vedea într-o sclipire din ochi. Iar când o pereche de ochi vă privesc având în ei o sclipire în care e concentrată o lume întreagă de trăiri nerostite, ce faceţi?

Sau când o pereche de ochi vă cere ajutorul aşa, din lumină, numai pentru că nu este şi o gură care să rostească nevoia, atunci cum răspundeţi?

Că despre asta e vorba de fapt: în spatele fiecărei perechi de ochi este un suflet, dincolo de fiecare mână sau picior imobilizat e un suflet care vrea să se mişte aşa cum dincolo de orice ureche ce nu aude se află ascuns un suflet care ar vrea să şi audă vântul, ploaia sau păsările, nu doar să le vadă.

Ar mai fi multe de spus şi de aceea parcă nici acum nu putem încheia acest text înainte de-a vă întreba dacă v-aţi întrebat vreodată ce văd sufletele care nu au ochi, ce aud sufletele care nu au urechi ori ce ar rosti sufletele care nu pot rosti?

Sau, totuşi, ce v-aţi întreba deşi n-aţi putea să vă întrebaţi niciodată nimic?