Vadim

Mult, mult de tot despre Vadim şi trecerea sa la cele veşnice. Parcă mult mai mult decât atunci când a murit Jean Constantin, sau Mihai Mereuţă, sau Florian Pittiş, sau alţii şi alţii care au trecut în nefiinţă şi pe care i-a cunoscut cam tot atâta lume. Să fie oare diferenţa de "calibru" (dacă se pot compara, oarecum, mere cu pere) sau pur şi simplu popularitatea e un element cheie pe ici pe colo?

Poate cu momentul plecării spre Câmpiile Elizee a bardului Adrian Păunescu se mai poate compara ceea ce vedem acum la televizor în legătură cu plecarea tribunului. Oare e datorită unui tip de controverse similare pe alocuri pe care le stârnesc cele două plecări sau oare să fie asemănarea dintre cei doi în plan cultural (şi nu ne referim aici la ode închinate Epocii de Aur sau cuplului dictatorial emblematic pentru acea epocă în România).

Cu un nume (de fapt prenume sau nume de botez) mai aparte - Vadim - care ar fi desprins din Valdimir şi are avea origine rusă, nume de conducător, tribunul s-a impus în viaţa publică românească prin cel puţin două extreme: multitudinea de cunoştinţe acumulate şi gura slobodă.

Criticat de unii şi adulat de alţii, urât sau iubit deopotrivă, Corneliu Vadim Tudor rămâne în aceste zile pe ecranele televizoarelor, în timp ce locu-i de îngropăciune ar fi devenit deja loc de pelerinaj.

Că e vorba de câinii pe care-i îngrijea (adică suflet bun), că e vorba de publicaţiile pe care le conducea (adică patriotism amestecat cu bălăcăreală), că e vorba de funcţiile politice deţinute (adică patriotism amestecat cu militantism), că e vorba de apariţiile publice (adică dovedirea permanentă şi în mod reflex a erudiţiei, a capacităţii de a memora date şi informaţii, dar, din nou, efervescenţă în toate planurile) ori că era vorba de gura sa bogată (adică Vadim ca idee generală uneori uşor mai greu de digerat), tribunul iată că rămâne, în continuare, la televizor.

De ce? Pentru că suscită interes mai ales când pare-se că s-ar ridicat adevărul de peste unele aspecte necunoscute şi pentru că alte şi alte informaţii - mai cu sau mai fără iz de credibilitate - se nasc precum norii sau chiar tornadele în jurul a ceea ce de-acum rămâne mai degrabă o imagine.

Cam cât mai rămâne la televizor? Cam atât cât - cum dădea de înţeles inclusiv fratele său, Marcu, chiar nu foarte departe de buza gropii de mormânt - încă "necrofagii" (ghilimelele sunt nu pentru că aşa a spus Marcu, ci pentru că termenul e utilizat cu sens figurat mai degrabă - asta pentru pretenţioşi) mai au din ce se hrăni, mai au ce sfâşia cu ghearele şi cu ciocurile lor de animale de pradă.

Dar dacă - prin amplitudinea sa chiar indusă uneori - imaginea va fi inepuizabilă şi va dura chiar mai mult decât pot duce necrofagii (tot la sensul figurat e şi fără ghilimele, de data asta), dar dacă necrofagii vor muri de ocluzie intestinală sau de prea-plin, atunci cum va fi?

Vom trăi şi ne vom uita!

Până atunci moda mult generalizatului selfie cu mortul rămâne şi după îngropăciune pe şabloane gen "şi eu l-am cunoscut", "da' să vedeţi eu câte ştiu", "hai, băgaţi-mă şi pe mine în seamă, că şi eu fac parte din poză şi cu ocazia asta mai apar şi eu în faţa opriniei publice" sau altele asemenea.

Cert este că doritorii de spectacol mai mult sau mai puţin funebru - necrofagii din faţa televizoarelor - şi ei sunt cei care coordonează audienţele. Iar televiziunile se aliniază.

Nu întinăm nici nu preaslăvim imaginea celui care a fost Corneliu Vadim Tudor. A fost suficient cum s-a impus tribunul în conştiinţa populară prin propriile acţiuni, decizii, fapte sau intervenţii vocale. Noi nu am aduce nimic în plus, nimic nou, nimic care să exceadă o imagine deja existentă. Dar ne amintim ce se spune la căpătâiul mortului: "Odihnească-se în pace!". Păi atunci nu ar fi mai bine să fie lăsat să se odihnească în pace? Zicem şi noi...